"Într-o vreme în care programul la TV nu era decât un lung pomelnic de realizări măreţe, cinematografele dădeau filme comuniste, iar barurile se închideau regulamentar până la 10 seara, Cenaclul Flacăra a încălzit tineretul condamnat la cravata de pionier şi la carnetul de UTC cu iluzia că ceva-ceva se schimbă. Controversată şi pe vremea comunismului, şi după, mişcarea de care se leagă numele poetului Adrian Păunescu a fost, asemenea multora dintre cântecele pe care le promova, un „cover” după euforia Woodstock-ului american, interpretat, în stil românesc, cu compromisuri şi exagerări uneori, dar şi cu mult curaj şi mult talent, alteori.
Peste 10 ani de existenţă, peste 1.600 de spectacole, sute de nume aduse din spatele scenei în căutarea revelaţiilor, zeci de mii de oameni uniţi de o euforie şi de o pasiune ce contrasta flagrant cu formalismul serbărilor de 23 August şi zeci de cântece fără moarte în sufletele celor care le-au fredonat în nopţile meschine ale anilor ’70 şi ’80. Deopotrivă tribună pentru manipulări şi pentru teribilisme, Cenaclul Flacăra rămâne cel mai important fenoment de masă cu filiaţie culturală din perioada comunistă. „Un fenomen cu foarte multe nuanţe”, după cum l-a descris chiar Adrian Păunescu". (capital.ro)
Regretatul Florian Pittiş explica pentru Jurnalul Naţional succesul Cenaclului prin nevoia de exprimare şi de libertate a tinerilor vremii: „Era vorba de o nevoie reală a tinerilor din acea perioadă de lirism, nevoie care nu mai era întâlnită nici măcar în programa şcolară, pentru că dexterităţile - muzica, desenul, chiar limba română, toate, fuseseră reduse, şi atunci, chiar cei care nu puteau să se manifeste cântând, veneau aici în loc să se ducă la discotecă”.
Folkistul clujean Emeric Imre era, la începutul anilor ’80, unul dintre tinerii despre care vorbea Pittiş. „Am luat contact cu fenomenul încă din liceu, prin anii ’81-’82, când mergeam cu gaşca de la bloc sau de la şcoală la concertele care se ţineau pe atunci în Sala Sporturilor din Cluj-Napoca. Cenaclul Flacăra era un eveniment ultra-important pentru noi pe vremea aceea, deşi la Cluj era, oricum, o activitate culturală destul de efervescentă şi pe vremea aceea”, povesteşte Imi. „Cenaclul era iubit de toată lumea. Acolo, ca şi la Europa Liberă, auzeai şi adevăruri spuse în anumite cântece şi chiar de către Adrian Păunescu. Se spunea că nu aveam apă în ţevi sau căldură, de exemplu şi asta te făcea să speri că se putea schimba ceva. Era libertate de exprimare, chiar dacă Păunescu avea în program şi cântece patriotice cu care închidea gura nomenclaturii”, consideră Imi Imre. „Nu era numai un cenaclu în care cântam, cât un loc în care ne întâlneam şi schimbam idei, şi erau şi idei revoluţionare. Lucrul minunat era că în Cenaclul Flacăra puteam spune absolut orice. Nimeni nu ne-a spus, cel puţin cât am fost eu acolo, ce să spunem şi ce să nu spunem, niciodată, absolut niciodată”, este mărturia din interior a lui Florian Pittiş. Imi a debutat pe scena Cenaclului în 1984, împreună cu Ghiţa Cucui şi Liviu Robu, cu care formau grupul Notorius.
„În ciuda a tot ce se spune despre Adrian Păunescu, eu susţin că fenomenul acesta al Cenaclului Flacăra a pregătit generaţia care a făcut Revoluţia în ’89. Plus că, din punct de vedere cultural, Păunescu s-a înconjurat multă vreme de oameni de mare calitate, precum Tudor Gheorghe, Amza Pellea sau Ion Caramitru. Unde mai pui că, într-o vreme în care barurile se închideau la 10 seara, cenaclurile ţineau şi până la 1-2 noaptea”, dezvăluie Imre magia Cenaclului Flacăra. (capital.ro) „Cenaclul era ca o fabrică de făcut cântece. Au fost ani şi de revoltă şi de spectacol viu şi de aceea m-am dus. Toţi umblam în jeanşi de dimineaţa până seara, dormeam în jeanşi, pe scenă ne aflam tot în jeanşi”, rezumă Vasile Şeicaru, pentru Jurnalul Naţional, definiţia fenomenului Cenaclul Flacăra.
Poate unii dintre voi nu ştiu, dar, a revenit in prim-plan după ‘89, când câţiva entuziaşti precum Victor Socaciu cu Festivalul “Om bun” si acelaşi Adrian Păunescu cu Cenaclul “Totuşi iubirea” au încercat reînvie "flacăra" să dar nu mai avea vigoarea, entuziasmul, prospeţimea perioadei de aur.
